Tipărire
Categoria părinte: AquaNano: Minerale coloidale
Categorie: Centru învățare
Accesări: 15160

După cum știți, nanoparticulele au proprietăți speciale. Datorită dimensiunilor lor reduse, proprietățile lor fizice și chimice sunt mult mai apropiate de cele ale metalului respectiv în stare atomică decât de cele ale metalului/mineralului aflat în stare macroscopică.

Una dintre proprietățile nanoparticulei care diferă de cele ale unei bucăți de metal este aceea că ea este mult mai activă, atât fizic, cât și chimic. Care este motivul?

Gradul de activitate al unui material, aflat într-un anumit mediu, este dat, printre altele, de mărimea suprafeței sale de contact cu acel mediu. Un fapt firesc, după cum veți spune. Însă ceea ce își dau seama mai puțini este că două bucăți de metal, identice ca masă, pot avea suprafețe de contact diferite. Dacă luăm un cub de fier, să zicem, având latura L, suprafața sa va fi calculată astfel:

 

 

 

S = 6 x L x L (deoarece cubul are 6 laturi)

Dacă vom tăia acest cub în două, paralel cu una din fețe, suprafața totală a celor două bucăți rezultante va fi:

S = 2 x (2 x L x L + 4 x L x L/2). Cu alte cuvinte, la suprafața anterioară (care rămâne constantă, desigur) se mai adaugă cele două suprafețe ale tăieturii, deci vom avea:

S = 6 x L x L + 2 x L x L, cu alte cuvinte mai mare cu 33% sau aproximativ.

Cantitatea de metal a rămas aceeași, însă ea este acum cu 33% mai activă, deoarece apar încă două suprafețe de reacție cu mediul.

Dacă procedăm în continuare cu această mărunțire virtuală, vom constata că, la aceeași cantitate de metal, putem crește reactivitatea foarte mult, de mii și milioane de ori chiar, pe măsură ce o divizăm în particule tot mai mici.

Eficiența respectivei mase de material va fi dată deci de masa totală și de suprafața totală:

E = k x S x M = k1 x S x V. Cu alte cuvinte, la același volum V, reactivitatea este direct proporțională cu suprafața totală.

Acum, hai să presupunem că avem metalul respectiv sub formă de particule cubice (pentru a fi mai ușor) foarte mici. Mai precis, avem N particule în total, având fiecare latura l.

Volumul unei particule va fi:

v = V/N.

Suprafața ei va fi:

s = S/N = v/l

Eficiența acesteia va fi:

E = k1 x S x V = k1 x (N x v/l) x (N x v) = k1 x N2 x v2/l = k1 x V2/l = k2/l

Ce înseamnă aceasta? Păi înseamnă că dacă avem un cub de 1 cm și îl tăiem în cuburi de 10 nm, adică de 1.000.000 (1 milion) de ori mai mici, el va fi de 1.000.000 de ori mai activ.

Iată că la același mineral, la același volum am obținut o mărire considerabilă a eficienței. Sigur, este un calcul intuitiv. Dar cu această simplă și sugestivă imagine sperăm că v-am convins să mestecați cu mai multă râvnă și cu mai mare bucurie plantele medicinale măcinate, așa cum o recomandă de altfel și medicina tradițională, în loc să le înghițiți sub formă de tablete... 

Sigur, de obicei nanoparticulele nu au formă de cuburi, însă se pot realiza și asa. În general, mineralele coloidale sunt sub formă de sfere, ceea ce le crește și mai mult eficiența, la același volum. De ce am facut această demonstrație scurtă? Păi fiindcă există două curente de marketing, ambele eronate, care spun așa:

Concurentul nr. 1: "Coloizii noștri sunt cei mai buni, deoarece au concentrația cea mai mare, de 30 ppm (să zicem). Ai concurenților nu sunt buni, au doar 10 ppm (să zicem)".

Concurentul nr. 2 (Concurența primilor): Nu cumpărați de la "nr. 1", coloizii pe care îi produce au particule mari, de 10 nm (de exemplu), ale noastre sunt mult mai eficiente, sunt mult mai mici, au doar 1 nm (un alt exemplu, desigur). 

Realitatea este că niciunul nu are dreptate. În mod corect, conform ecuațiilor precedente, putem calcula cele două eficiențe (desigur, simplist, presupunând că particulele ar fi niște cubulețe mici) pentru a le putea compara:

E1 = k3 x 30 x 30/10 = 90

E2 = k3 x 10 x 10/1 = 100

Din acest calcul orientativ rezultă că produse foarte diferite pot avea eficiențe globale foarte apropiate. Acum bănuim că ați înteles care este ideea.

Nu putem aborda însă în mod mecanicist această chestiune. Poate recurge la analizele de eprubetă (dar nici acestea nu ar fi de ajuns), însă realitatea este mult mai complexă.

În primul rând, este evident că această eficiență este dată în egală măsură și de tipul de mineral, de mediu, de substanțele cu care interacționează, de puritatea sa, de organismul utilizatorului (starea sa de sănătate etc.).

În plus, același metal, argintul de exemplu, poate interacționa diferit cu diferite elemente din organism, după cum urmează:

1. Bacterii: mărimea nanoparticulelor contează, însă acționează chiar și sub formă ionică, inclusiv sub formă de compuși solubili.

2. Viruși: mărimea nanoparticulelor contează, nu acționează sub formă de compuși solubili, dar acționează în cazul în care compușii sunt tot sub formă de nanoparticule.

3. Procese de cataliză: în funcție de proces, mărimea nanoparticulelor contează, dar contează și dacă sunt nanoparticule ionice (oxizi de argint, de exemplu) sau metalice (argint pur).

Aceleași elemente sunt valabile și la aur, și la alte metale.

De ce precizăm aceasta?

Pentru că, în funcție de produs, chiar când este vorba de același metal, el poate să acționeze în mod diferit. În plus, stabilizatorii folosiți adeseori influențează această eficiență.

Mai mult decât atât, cu cât particulele sunt mai active, cu atât mai rapid vor interacționa cu organismul. Argintul, de exemplu, în stare metalică (adică o bucată de argint) nu este atacat de sare (NaCl adică, fiindcă avem din belșug așa ceva în organism). Dacă însă este mărunțit foarte tare, atunci să vedeți!

Inconștienții care se laudă cu "argintul ionic" sau cu "particulele cele mai mici" (vom reveni) uită să precizeze și cât de mare este stabilitatea acestora în organism. Sub influența sărurilor (ca să nu mai punem la socoteală reacția cu acidul clorhidric din stomac), particulele, indiferent de metal, încep să sufere un proces de aglomerare. Indiferent de metal, subliniem. Acest proces variază însă în funcție de metal și de mărimea particulei, astfel încât se poate realiza un compromis, pentru ca aceste particule să ajungă în intestinul subțire.

În plus, acesta este unul dintre diversele motive pentru care se recomandă ca substanțele coloidale (și nu numai ele) să fie menținute în gură un timp cât mai lung.

Medicii din India care recomandau preparatele coloidale (pulberi de nanoparticule de argint/aur) Rajata Bhasma/Swarna Bhasma (tradiționale la ei, obținute prin metode extrem de laborioase, prin care se produceau nanoparticule încă de sute de ani) precizau în mod expres acest lucru.

Astăzi, pentru a reduce impactul organismului asupra eficienței coloizilor, se practică acoperirile polimerice, fie cu polimeri de sinteză (în general), fie cu substanțe mai mult sau mai puțin naturale (plasmă de bovină, celuloze etc). Sunt eficiente aceste metode, însă, în general, în multe cazuri pot produce fenomene de citotoxicitate, mai ales atunci când coloizii se obțin pe cale chimică. Sigur, nu veți afla cu ușurință această informație de la un vânzător din cadrul unui MLM, dar probabil că bănuiați deja.

Oricum, este evident că, în condiții diferite, același produs va avea eficiențe diferite. Astfel, un produs similar argintului Forte, cu particule extrem de mici, va fi extrem de eficient atunci când este utilizat extern, sau oricum, dacă nu intră în contact cu acidul gastric (ochi, gură, gât, urechi, sinusuri etc.), în timp ce un produs similar argintului Protect va fi mult mai eficient atunci când este utilizat intern, chiar dacă intră în contact cu sucurile gastrice.

Considerăm așadar că am lămurit în mare parte cum stau lucrurile în privința eficienței coloizilor. Să trecem atunci la alt subiect.